1 Mai (din ciclul “pamflete amare”) Friday, Apr 30 2010

                                                                                              1 Mai

                                                              (din ciclul “pamflete amare”)

            Ştim cu toţii. Sărbătoarea muncii. Ziua Internaţională a Oamenilor Muncii… Şi la ce ne foloseşte? De unde muncă, de unde oameni ai muncii?  Munca, urmare a efortului postdecembrist al politicienilor pârâţi, a cam dispărut. Nu mă întrebaţi unde. Habar nu am. Poate în cosmos, ca stratul de ozon. Dar ştiu de ce. Pentru că, la noi, guvernanţii trecuţi dar mai ales cei prezenţi, se aşteptau ca odată ajunşi ei la putere ţara să înceapă brusc să prospere. Ca pornirea prea bruscă a unui tren. Cu zgomot de tampoane, abur de la locomotivă şi chiotele celor trântiţi de inerţie. Au aşteptat ei ce au aşteptat. Degeaba! Şi-au frecat, a nerăbdare,  fundurile late pe pielea moale a fotoliilor…Tot nu! Ba din contră.

            Miniştrii nu ştiau nimic despre guvernare. Nu ştiu nici acum. Premierul habar nu avea despre mecanisme economice, macroeconomie, buget de venituri şi cheltuieli, politici pentru colectarea fondurilor…Nu ştie nici azi.

            Tot aşteptând să se urnească economia, după un timp  s-au trezit fără bani. Cu visteria în pielea goală. Nu bani pentru salarii, nu bani pentru pensii, nu bani pentru apărare, nu bani pentru educaţie. Ce, mai? Nu bani! Au descoperit abia atunci, cu mirare,  că statul are şi obligaţii.

           Şi fără bani au intrat în derută. S-au gândit întâi că cel mai bine este să se împrumute. Şi asta fac. Se împrumută, păstrează banii pentru ei şi ai lor şi constată, miraţi iar, că tot nu au cu ce să plătească salarii, pensii etc.

           Credeţi că au zis: “Gata, noi plecăm acasă la afacerile noastre, că nu putem…”? Nu. S-au mai gândit odată şi au hotărât să nu mai dea salarii,  pensii şi celelalte. Conform vechiului proverb românesc: “Mai bine să moară măsa!” Sau dacă dau ceva, s-o facă aşa, simbolic. De ochii vecinilor.

          Şi, dacă n-aţi ştiut, vă spun eu. Aşa a apărut ideea “Reformei”(cu majusculă!). Ca să nu dai salarii, trebuie o reformă. Ca să tai pensiile, o altă reformă. Şi tot aşa, reformă cu apărarea, cu educaţia, cu sănătatea, cu magistratura, cu agricultura, cu transporturile…Iată câte reforme! Dar totul repede, că n-avem bani!

           S-au mai gândit odată (a trei oară!) şi au luat măsuri urgente de dat angajaţi afară, de reducere a locurilor de muncă, de anulare a posturilor neocupate, de sufocare a micii şi a marii  industrii. În câteva cuvinte, de fabricare a şomerilor. Minele, uzinele şi fabricile se închiseseră mai demult. De ceilalţi. Preventiv.

            Aşa am ajuns ca azi, de Ziua Muncii să nu găsim munca. De Ziua Internaţională a Oamenilor Muncii să nu mai fie muncitori. Doar şomeri “în rânduri strânse”, vorba cântecului. Şi pensionaţi obligatoriu.

            Propun, deci, ca 1 Mai să devină, prin ordonanţă de urgenţă a guvernului Boc, Ziua Naţională a Şomerilor şi Pensionarilor. Să se organizeze o defilare grandioasă unde beneficiarii zilei naţionale să poarte  banere portocalii pe care să scrie cu negru: „ UNU MAI ŞOMERESC” şi” ÎNTÂI MAI PENSIONĂRESC”. Să se scandeze lozinci proslăvitoare  FMI-ului în acordurile asurzitoare ale noilor  marşuri: “Trec rânduri, rânduri pensionari” şi “M-a făcut ţara şomer”.  Portretele preşedintelui, ale premierului şi principalilor miniştri să fie pictate pe pânză transparentă şi să fie agitate ritmic de şomeri mai tineri, aleşi cu grijă.

         Fără muncitori! Câţi or mai fi ei…

         1 Mai. Trist.

One Response »

 

PUTE Thursday, Apr 29 2010

                                                                                                 PUTE

            Cu puţine zile în urmă lăudam gestul de curaj al generalului-ministru al apărării. O făceam deschis, fără urmă de ipocrizie, salutând un discurs din parlament care apăra demnitatea ostaşului român de furia oarbă şi iraţională a guvernanţilor. Un discurs al unui membru al guvernului care se opunea tendinţei demolatoare a şefului său. Salutam gestul, punctual. Mă raportam la cele zece minute de la tribuna senatului, cu rezerva comportării ulterioare a ministrului politician.

          Fiind un tip perseverent (cam anacronic, nu?), urmăresc lucrările parlamentului privind legea pensiilor şi luările de poziţie ale ministrului, ulterioare discursului.  Ceea ce văd mă pune pe gânduri. Miroase a diversiune. Pute, chiar!

            Se pare că presiunea din armată şi din societate în general  atinsese un nivel critic exact înaintea discutării în parlament a odioasei legi a pensiilor. Pentru îndepărtarea pericolului era necesar un gest „milităresc”, care să pară şocant, aproape sinucigaş. Şi pentru asta a fost ales generalul-ministru. El mai cârcotise pe la colţuri şi ieşirea sa la rampă apărea ca firească, verosimilă.

            Urmarea? Toată „lumea” câştiga. Politicianul Oprea, care îşi construia un partid, primea simpatia populaţiei, a viitorilor votanţi. Ministrul Oprea dădea dovadă de „bravură” şi câştiga respectul tuturor militarilor. Amploarea nemulţumirilor din armată se reducea.  Militarii încrezători în cuvântul şi corectitudinea şefilor se linişteau, crezându-se protejaţi. Băsescu, „apărător” din umbră al drepturilor militarilor, câştiga credit politic. Boc, pe „surse”, se prefăcea că înţelege în sfârşit drama armatei şi primea mai puţină ură şi dispreţ. Protestul, la un moment dat exploziv, al unor parlamentari scădea în intensitate. Parlamentarii cârcotaşi fiind convinşi  de luarea de poziţie a ministrului. Procesul legislativ privind adoptarea legii îşi urma nestingherit cursul.

            Numai că, pe lumea aceasta, nu s-a inventat încă un mecanism politic din care să câştige toată lumea. Cineva trebuie să piardă. Cine? Aţi ghicit, militarul, pensionarul militar şi ceilalţi pensionari ai ţării!  

            Cum? Simplu. La votul final va avea loc un „accident” regretabil. Din motive „neclare” se va vota în favoarea legii având forma iniţială. Sau, varianta de rezervă, discuţiile vor fi prelungite fără vreun rezultat până la 10 mai. Urmează acceptarea tacită a legii. În câteva secunde abureala de săptămâni, generată de discursul „istoric”, de discuţiile furtunoase, se va spulbera. Va fi consemnată o nouă victorie guvernamentală. FMI va mai da ceva parale pentru asfaltatori. Cu legea, din punct de vedere oficial, punct.

            Desigur, „apărătorii” de azi, în frunte cu ministrul,  vor fi miraţi şi indignaţi în acelaşi timp. Se va arăta cu degetul în stânga şi în dreapta. În sus şi în jos. Vor fi găsiţi şi „demascaţi” vinovaţi potenţiali…Ce mai, circ adevărat! Dar atât! Legea îşi va produce efectele. Pe termen lung. Foarte lung…

            Probabil ministrul va fi schimbat, printr-o mai largă remaniere guvernamentală care se coace deja. Sau separat. Nici nu contează. Important este că plecarea îl va transforma într-un martir. Pe altarul dreptăţii şi al dragostei faţă de oştirea ţării. Din nou, politic va câştiga. El şi noul său partid, abia înfiinţat.

            Poate sunt eu bolnav de scenarită. Însă, privind cu ochii omului care pricepe lumea în care trăieşte, nu mi se pare nimic forţat. Ba din contră… Am mai trăit asemenea lucrături. Şi dumneavoastră de asemenea.

            Bine ar fi ca numai „scenarita” mea acută să fi născut această viziune. Pentru că, pentru mine este simplu: sunt bolnav, dar mă tratez!  Pentru militari şi pentru ţară va fi mai rău în cazul în care nu m-am înşelat.  

            Deocamdată nasul meu funcţionează normal. Şi vă spun, miroase urât. Pute!

Leave a Response »